Cioc, cioc. Trecutul. Deschide.

De ce este atât de greu să te detaşezi de trecut? De ce apare la uşa ta fix atunci când eşti în sfârşit fericită? De ce ciocăne cu atâta putere încât mai-mai că îţi dărâmă uşa sufletului? De ce ţine să facă atât de multă gălăgie exact în momentul în care te bucuri de linişte?


Eu îmi văd trecutul ca pe nişte lanţuri extrem de grele ce îmi înconjoară talia şi nu îmi dau voie să respir. Cred că fiecare om îşi cară propriile lanţuri de-a lungul vieţii. Unii le poartă ca pe o corvoadă, iar alţii le transformă în lecţii din care au învăţat ceva. Eu una am încercat să uit că le port, însă au început să se strângă din ce în ce mai mult până când au devenit insuportabile. În acel moment am ştiut că trecutul îşi doreşte să îmi amintesc de el. Am avut dreptate. A vrut să îmi invadeze fiinţa din nou şi să mă cuprindă aşa cum o făcea cândva. A vrut să mă ademenească în valsul pe care obişnuiam să îl dansăm împreună. Iar eu am știut că mă va pune să dansez iar și iar și nu mă va lăsa să mă opresc nici măcar când voi obosi. El va vrea să îl continue și mă va târî pe jos dacă voi refuza să fac pașii. Așa că l-am refuzat. Nu am vrut să aud aceeaşi melodie veche pe care am tot auzit-o, mi-am astupat urechile şi am închis ochii. Dar trecutul este atât de insistent încât pentru el nu contează că nu îl mai vrei.


El adoră jocurile. Adoră să creeze proprile reguli şi să le încalce dacă este nevoie. Te lasă să crezi că ai câştigat, ca mai apoi să se întoarcă şi să îţi ia totul. M-a lăsat să mă lupt cu mine în încercarea de a mă vindeca, apoi a revenit ca şi cum nu ar fi plecat niciodată. Şi chiar dacă nu vrei să deschizi, insistă şi te ameninţă fix cu lucrurile care dor. Cu amintirile acelea pe care credeai că le-ai ascuns atât de bine într-un cufăr al cărui cheie ai aruncat-o în valurile mării. Speram ca ea să o ducă departe, pe celălalt ţărm, dar marea, la fel ca trecutul, te păcăleşte, şi îţi poartă cheia prin valurile sale până când decide că este timpul ca ea să revină în nisipurile de unde a venit.


Şi vrei să îi spui să te lase în pace. Vrei să îi spui că nu ai nevoie să îţi reamintească tot ce s-a întâmplat. Că eşti bine şi că vrei să îţi vezi de viaţă. Şi apuci să deschizi uşa puţin, te priveşte în ochi şi ţi se înmoaie genunchii. Iar după câteva secunde te şi auzi spunând “Scopul și durata vizitei?”.


Răspunsul vine tare, clar şi răspicat.”Puțină sare pe răni și durata…ei bine, până când dublăm daunele deja existente.”

*Fragment preluat din carte “Cicatrici pe suflet”.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *