Prea multe pahare de vin- Partea I

Mă privea atât de absent încât nici măcar nu mă vedea cu adevărat . De parcă aș fi fost făcută din sticlă. Probabil că în acel moment gândurile îi captau atenția prea mult pentru a observa că eu sunt chiar în fața lui. Mi-ar fi plăcut să spună măcar un cuvânt, însă liniștea era mult mai potrivită pentru ce simțeam amândoi. Singurul lucru care se auzea era un ticăit de ceas, care, pe măsură ce secundele treceau, devenea tot mai enervant. Și-a scuturat capul ca trezit din transă și mi-a spus cu o voce răgușită: “Hai să ne înecăm inimile în vin. Poate așa nu vom mai auzi cum urlă”. Fraza asta mi-a rămas întipărită în minte precum un ecou.


În timp ce rostea acele cuvinte mă puteam gândi doar la femeia care îi făcuse asta. Îl schimbase atât de mult încât aveam impresia că stăteam lângă un străin. Dar nu, în esență era tot el, doar că într-o variantă pe care eu nu o cunoașteam. Bărbatul care cândva stătea impunător în fața mea, zâmbind mândru, acum stătea cu capul plecat, fixând paharul din fața lui cu privirea . Umerii îi ținea într-un mod extrem de neobișnuit pentru el. Părea că greutatea care atârnă pe ei devenise pur și simplu insuportabilă. Fizic era lângă mine, dar sufletul lui era cu ea.


Pe ea o cunoșteam foarte bine. Era genul ăla de femeie care atunci când intră într-un suflet își lasă amprenta peste tot. Uneori privirile ei erau tăioase, alteori zâmbea cu o căldură ce te făcea fericit.


Era extrem de geloasă pe absolut tot ce îl înconjura, dar îl iubea mult. Oamenilor care iubesc extrem de mult li se citește asta în ochi. De parcă în momentul în care începi să faci asta primești în dar stele. Atât de tare le sclipesc ochii. Ei i se putea observa o întreagă galaxie atunci când îl privea. Era nevoie doar de el ca buzele ei roșii să formeze cel mai sincer zâmbet pe care l-am văzut vreodată.

Articole asemănătoare:

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *