Un borcan de lacrimi

Ni se spune “plângi prea des”, “ești prea sensibilă”, “abține-te, nu e momentul”. Dar v-ați gândit vreodată cât de mult a suferit acel om? Vă spun eu. A suferit până a ajuns la capătul puterilor. Până când pur și simplu nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.

Învățăm încă de când suntem mici că nu trebuie să plângem, că trebuie să înghițim în sec și să lăsăm lacrimile să curgă doar în momentul în care suntem singuri. Ei bine, acum vin eu și vă spun că este perfect normal să plângi. Să simți durere e uman. Să recunoști că nu ești tot timpul fericit e o dovadă de curaj. Problema e că ar trebui să fie un act normal. Adevărul e că mie mi-ar plăcea ca oamenii să fie sinceri. Mi-ar plăcea să nu se mai ascundă după măști, să plângă în văzul tuturor dacă așa simt ei nevoia.

Și alegem să afișăm un zâmbet fals, urmat de un “sunt ok, sunt doar puțin obosit”, în loc să recunoaștem că “azi pur și simplu simt că mor pe dinăuntru”. Iar oamenii care ne întreabă dacă suntem bine stau în fața noastră, însă noi simțim că sunt la kilometri distanță. Și lăsăm lucrurile așa. Dar oare de ce? Oare pentru că lor nu le pasă sau pentru că nouă ne pasă prea mult de ce ar putea ei să creadă?

Într-o lume a perfecțiunii, în care punem filtru peste orice și #lovemylife sau #blessed la poze cu zâmbete false, lacrimile reale nu își au locul. Cui îi pasă că azi noapte ai plâns până la epuizare? Hai să facem un story să vadă toată lumea cât de bine o ducem. Cui îi pasă că suferi sau că te dai cu capul de pereți? Hai să postăm o poză cu un zâmbet larg. Șterge-ți lacrimile, retușează-ți machiajul și stai frumos la poză.

Eu nu vreau să “stau frumos la poză”, vreau să recunosc că am căzut din al nouălea cer și m-am făcut praf.

*Fragment preluat din cartea “Cicatrici pe suflet”.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *